Şi pentru că plouă prea frumos, în această noapte, la orele 2 AM, am impresia că îmi veni ceva inspiraţie... nu vroiam să intru deja ( aşa de vreme, oau, e ora 2.20 fix) în pat, aşa că m-am pus să scriu... şi pentru că evenimentul care a avut loc cel mai recent, şi despre care nu am postat încă absolut nimic, a fost mult aşteptatul banchet. Normal că ni s-a întâmplat faza aia: Atât de mult l-am aşteptat, şi aşa de repede a trecut! :( Dar în fine, trecem peste asta, nu doar noi am avut impresia asta! Bun, deci banchetul a început pe la orele 17.00, şi a durat fix 12 ore... până la 5 dimineaţa, când plecau ultimele persoane din sală. De aproape de la început, primii, sau primele care au ajuns au fost doamnele diriginte ale claselor de a 12-a. :) Apoi rând pe rând ne-au venit profesorii, însoţiţi, neînsoţiţi, dar cu mult chef de distracţie, ca şi noi de altfel. Muzica de la început a fost aşa, de umplutură... s-a pus lumea să mănânce puţin apoi, şi să bea, şi dintr-o dată s-a început dansul. Într-o căldură exagerată, fiecare elev şi profesor îşi făcea loc prin mulţime pe ringul de dans. De-asta îmi plac mie banchetele... Profii şi elevii devin unul şi acelaşi lucru pe ringul de dans, ca şi în sală totodată. Ce mai contează că X sau Y fumează, sau că bea, când tu faci acelaşi lucru?
Pe la 23.00 am cântat şi eu 4 piese: Trenul pierdut, Simply the Best, I will Survive şi It's my Life. Mi-a plăcut cum toţi cântau cu mine! :) A fost ceva de vis ce sentimente am simţit, de mulţumire şi satisfacţie şi chiar uimire! După repriza mea de cântat, s-a pus iar muzică, dar Ama a luat microfonul şi a spus un discurs emoţionant rău, care a fost precedat de muuulte lacrimi. Deşi citisem discursul de vro 5 ori înainte, şi nu am avut nimic, felul în care l-a zis, colegele care au început să plângă, m-au făcut şi pe mine să fac acelaşi lucru. Eu mereu aproape când văd pe cineva plângând, încep şi eu să plâng... Lacrimi de tristeţe a scos Ama din noi... Numai gândul că s-au scurs aceşti 4 ani de liceu, atât de repede, ca un strop de ploaie care care din cer, şi ajunge instantaneu pe pământ( că tot plouă şi acum) aşa s-au scurs anii ăştia... cu bune cu rele, am fost colegi... Câte lucruri s-au schimbat din clasa a 9-a o ştim şi noi, nu e nevoie să ni se amintească aproape zilnic... dar multe s-au schimbat în bine, lucru pe care unii oameni se pare că nu-l observă. Am ajuns să fim atât de uniţi, pe cât de despărţiţi eram în clasa a 9-a. Nu ştiu dacă e prea mult să spun acum că am ajuns cea mai unită clasă de a 12-a... cu toate scandalurile pe care le-am avut(chiar şi cel recent despre locaţia banchetului)... în seara de 1 iunie pentru mine a fost dovada că am fost cei mai uniţi. Ne-a durut să-i vedem pe elevii din celelalte clase pozându-se şi stând la masă cu doamnele diriginte, pozându-se cu tortul, ciocnind şampanie... noi însă făceam lucrul ăsta între noi, şi mai şi plângeam unul pe umărul celuilalt... O afirm cu tărie că nu lipsa persoanei respective am simţit-o, ci am simţit lipsa statutului său, de DIRIGINTE... 4 ani a purtat acest statut, însă pentru noi l-a purtat degeaba! Eu una, m-am simţit la un moment dat ca şi un copil orfan... părăsit de păriţi şi dat la adopţie... însă am învăţat multe din asta. Şi pot spune că îi mulţumesc "dirigintelui" pentru asta. "Ce nu te doboară, te întăreşte!" erau nişte vorbe care-mi plăceau. Le mulţumesc şi colegilor pentru seara minunată pe care am petrecut-o împreună, mai rar aşa distracţie care să ţină atâtea ore bune... Şi le mai mulţumesc că i-am avut colegi! Şi păcat că se termină anii petrecuţi împreună, tocmai acum când am ajuns să fim cei mai uniţi, cei mai prieteni... dar aşa se întâmplă mereu din păcate... Şi mulţumesc şi profesorilor care au venit, "ne-au onorat cu prezenţa lor!", au fost nişte drăguţi care au încercat să ne mai înveselească, şi au reuşit să ne facă să nu ne mai gândim la persoana al cărui statut lipseşte cu desăvârşire... vă mulţumim domnilor şi doamnelor profesoare! :)
Pe la 23.00 am cântat şi eu 4 piese: Trenul pierdut, Simply the Best, I will Survive şi It's my Life. Mi-a plăcut cum toţi cântau cu mine! :) A fost ceva de vis ce sentimente am simţit, de mulţumire şi satisfacţie şi chiar uimire! După repriza mea de cântat, s-a pus iar muzică, dar Ama a luat microfonul şi a spus un discurs emoţionant rău, care a fost precedat de muuulte lacrimi. Deşi citisem discursul de vro 5 ori înainte, şi nu am avut nimic, felul în care l-a zis, colegele care au început să plângă, m-au făcut şi pe mine să fac acelaşi lucru. Eu mereu aproape când văd pe cineva plângând, încep şi eu să plâng... Lacrimi de tristeţe a scos Ama din noi... Numai gândul că s-au scurs aceşti 4 ani de liceu, atât de repede, ca un strop de ploaie care care din cer, şi ajunge instantaneu pe pământ( că tot plouă şi acum) aşa s-au scurs anii ăştia... cu bune cu rele, am fost colegi... Câte lucruri s-au schimbat din clasa a 9-a o ştim şi noi, nu e nevoie să ni se amintească aproape zilnic... dar multe s-au schimbat în bine, lucru pe care unii oameni se pare că nu-l observă. Am ajuns să fim atât de uniţi, pe cât de despărţiţi eram în clasa a 9-a. Nu ştiu dacă e prea mult să spun acum că am ajuns cea mai unită clasă de a 12-a... cu toate scandalurile pe care le-am avut(chiar şi cel recent despre locaţia banchetului)... în seara de 1 iunie pentru mine a fost dovada că am fost cei mai uniţi. Ne-a durut să-i vedem pe elevii din celelalte clase pozându-se şi stând la masă cu doamnele diriginte, pozându-se cu tortul, ciocnind şampanie... noi însă făceam lucrul ăsta între noi, şi mai şi plângeam unul pe umărul celuilalt... O afirm cu tărie că nu lipsa persoanei respective am simţit-o, ci am simţit lipsa statutului său, de DIRIGINTE... 4 ani a purtat acest statut, însă pentru noi l-a purtat degeaba! Eu una, m-am simţit la un moment dat ca şi un copil orfan... părăsit de păriţi şi dat la adopţie... însă am învăţat multe din asta. Şi pot spune că îi mulţumesc "dirigintelui" pentru asta. "Ce nu te doboară, te întăreşte!" erau nişte vorbe care-mi plăceau. Le mulţumesc şi colegilor pentru seara minunată pe care am petrecut-o împreună, mai rar aşa distracţie care să ţină atâtea ore bune... Şi le mai mulţumesc că i-am avut colegi! Şi păcat că se termină anii petrecuţi împreună, tocmai acum când am ajuns să fim cei mai uniţi, cei mai prieteni... dar aşa se întâmplă mereu din păcate... Şi mulţumesc şi profesorilor care au venit, "ne-au onorat cu prezenţa lor!", au fost nişte drăguţi care au încercat să ne mai înveselească, şi au reuşit să ne facă să nu ne mai gândim la persoana al cărui statut lipseşte cu desăvârşire... vă mulţumim domnilor şi doamnelor profesoare! :)
Urmează poze în curând! :)
Un comentariu:
hai ma ca m-ai facut si pe mine sa plang...e o chestie....cand se termina un ciclu si incepe altul...dar fiecare o ia pe drumul lui...povestea e scurta ...a fost ultima oara cand ati fost toti impreuna...
la un moment dat am facu o scoala de ghizi...si ajunsesem un grup asa de unit de ai fi zis ca nimeni si nimic in viata asta nu ne va desparti...si la ultima excursie cand am coborat din tren intamplarea a facut sa cobor ultima si dupa mine ghidul nostru profesor...si amandoi aveam lacrimi in ochi si atunci a zis el...uite-te bine ca e ultima oara cand o sa ii mai vezi pe toti asa la un loc...si cam asa a si fost.
asta iti zic si eu tie acum...ati fost foarte uniti pentru ca ati simit ca o sa fiti pentru ultima oara TOTI. doamne ajuta si sper sa porniti pe un drum cat mai frumos...
Trimiteți un comentariu