1 Decembrie 2006....

Ziua de 1 Decembrie 2006 a început într-un mod foarte obişnuit, monoton. Cum am ieşit însă pe stradă, totul avea să se schimbe. O mulţime de maşini circulau, o mulţime de oameni se plimbau, un trafic intens cum nu vedem în fiecare zi. M-am întâlnit cu o prietenă şi cu o singură colegă din toată clasa, Larisa. Ne-am îndreptat toate trei spre Parcul Mihai Viteazul situat în spatele Primăriei, unde la Crucea Martirilor aveau să se depună coroane şi să fie rostite nişte dicursuri. Un singur lucru am de menţionat, faptul că am fost la această manifestare pentru că am fost şi anul trecut, am fost aproape în fiecare an, pentru că aşa m-au învăţat părinţii, pentru a-mi arăta curiozitatea privind societatea în care trăiesc, nu pentru că am avut de făcut acest referat, ci pur şi simplu pentru că îmi pasă şi nu avea rost să stau în casă să mă uit la tv sau să fac orice altceva. Manifestarea a început cu imnul naţional „Deşteaptă-te române!” cântat de famfară. S-a realizat apoi o slujbă pentru sufletele celor de acum 88 de ani, s-au rostit discuri care, iertată-mi fie impertinenţa, nu s-au auzit mai deloc. Le era oare atât de greu edililor să dea puţin mai mulţi bani, să fie o sonorizare mai bună? Dar nu, ei au decis să facă economii poate în această zi, poate nu o consideră destul de importantă. S-au depus şi coroanele, aproximativ de aceleaşi persoane ca şi anul trecut, în aceeaşi ordine. Acest lucru l-am observat. Şi la o simplă depunere de coroane se ţine cont de culoarea polititcă, a depus prima dată membrii PD, apoi ai PNL-ului, apoi ai UDMR-ului şi abia apoi ai PSD-ul (partidele principale). UDMR-ul a fost lăsat să depună coroana înaintea multor alţi români... nu era asta o problemă dacă nu se făcea ordinea asta a coroanelor, în funcţie de importanţa oficialităţilor, guvernaţilor, etc. Măcar în această zi nu trebuia să se ţină cont de asemenea lucruri, să fie toţi la fel, indiferent dacă fac parte din PD, PNL, PSD, UDMR, PNG, etc. Manifestarea s-a încheiat cu o frumoasă paradă militară, care a încântat privirile tuturor care erau prezenţi acolo. M-a bucurat faptul că am văzut mulţi copii, şi chiar i-aş felicita pe părinţii care i-au adus acolo, în ciuda frigului care era, îi obişnuiesc de mici cu asemenea manifestări. După ce s-a terminat totul, mulţimea de oameni părăsise parculeţul, şi la un moment dat, am văzut băieţii din armată care erau în paradă, trecând pe lângă noi cu un autocar. În acel moment, am auzit un bărbat în spatele nostru care spusese că pe vremea lui, când făcuse el armata, nu îi ducea cu autocarul. După această observaţie, comentam cu Larisa cum s-au schimbat vremurile, cât evoluază societatea. Îndreptându-mă spre casă, la fel am observat extrem de multă lume pe stradă, se vedea că totuşi nu e o zi ca oricare alta, însă nici măcar un drapel al României într-o fereastră nu am mai văzut, ca în anii precedenţi.
Aşadar, trecuse şi acel moment al zilei. Am ajuns acasă şi am intrat pe Internet, unde am scris că am venit din Parcul Mihai Viteazul. Două persoane, imediat ce am intrat m-au întrebat ce a fost la manifestare, că şi ele au de făcut referat, şi să scrie şi ele ce s-a întâmplat acolo. Poate că sunt eu prea răutăcioasă, dar pur şi simplu nu am vrut să le spun. Adică eu si Larisa am fost la acea manifestare si trebuie sa povestim si la altii, pe care chiar nu i-a interesat să meargă acolo, au preferat să stea în faţa calculatorului sau al televizorului, să nu cumva să facă „sacrificiul” de a veni şi a asculta puţin, o oră – două cât dura totul. Parcă zilnic e data de 1 decembrie pentru mulţi... Având şi televizorul aprins, pe Realitatea, mai comentam cu o prietenă din Bucureşti, Bianca pe numele ei, ce se dă la tv. Ştiri din oră în oră, şi între ele tot continua o emisiune, cu domnii Robert Turcescu şi Răzvan Dumitrescu ca moderatori. Inivitatele emisiunii erau Doamnele Alina Mungiu Pipidi şi Marie-Rose Mociorniţa. Eu şi Bianca rămâneam uimite de faptul că aceşti domni şi doamne vorbeau de multe lucruri, însă în afara Zilei Naţionale. Vorbeau la un moment dat de preşedintele Băsescu, apoi de şcolile din România, apoi despre Diaconu Coresi şi tipăriturile sale, integrarea europeană, etc.

Venise şi seara, şi urmăream la tv momentul în care s-au aprins luminile în Bucureşti. Vorbeam şi cu Bianca la telefon, şi îmi relata fascinată tot ce vedea în jurul ei. Vreau să spun că se simţea asta şi în vocea ei. „Eram în mijlocul oamenilor, din clase sociale diferite, toţi veniţi cu un singur scop: să vadă luminile Bucureştiului cum prind viaţă; o experienţă foarte plăcută, de altfel, care m-a făcut să-i simt pe toţi oamenii aceia, lângă mine, toţi eram la fel, care mai de care zâmbitor. Am vrut să cred ca acest eveniment ne-a îmbunat şi ne-a făcut mai sinceri cu apropiaţii noştrii.Veselia era in toi…parcă uitasem pentru câteva clipe de necazuri şi de zilele întunecate pe care le trăim mai mereu…şi toate astea pentru că se deschisese oficial luna bunătăţii şi a cadourilor, unde toţi ar trebui să vedem latura bună a ceea ce ni se întâmplă. În prelungirea acestor sentimente, am auzit la un moment dat “nebunia” şi zgomotul inconfundabil al celui mai mare toboşar în viată şi al cinelelor lui. Mi-am îndreptat atenţia către locul de unde venea sufletul şi spre uimirea mea, l-am vazut pe Ţăndărică… adevăratul maestru al tobelor; rumoarea era mare, nu ştiam ce se întampla de fapt, dacă gălăgia venea de pe scenă sau de lângă mine, printre acei oameni. Toţi aplaudau şi se bucurau de acele momente. Atunci am văzut libertate pe chipul fiecăruia dintre noi, libertate de exprimare, cu ajutorul acelui om care dădea tot ce avea mai bun, la instrumentul care l-a consacrat, tobele. În continuarea lui au urmat oameni de prin toate colţurile ţării, îmbrăcaţi în cele mai frumoase costume naţionale pe care aş fi putut să le văd vreodată, oameni simpli, dar care au ştiut să păstreze tot ce reprezintă patriotismul pentru ei. Ne-au arătat că în 2006 mai există folclor şi tradiţii, pe care noi oamenii de la oraş, le-am dat la o parte şi uitării. Impresionante momente să vezi pe scenă dansuri specifice României, de abia atunci am simţit cu adevărat că sunt român şi mi-a fost ruşine să recunosc acest lucru. Român cu bune şi cu rele, dar aşa ne-am născut, am crescut în această ţară minunată, şi tot aici vrem cu toţii să ne stingem, ca nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Ca această seară de 1 decembrie 2006 să fie completă, a urmat în închiderea programului o trupă reprezentativă României, Phoenix…care ne-a încântat şi a reuşit să strângă în acelaşi loc generaţii întregi…fiecare se bucura şi înţelegea muzica in felul lui, dar nu conta asta…eram acolo, toţi, uniţi, şi acest lucru cred că e cel mai important. Aceşti oameni au cântat mereu pentru români şi pentru ţara lor, despre oamenii de aici... e de apreciat acest gest, cam rar întâlnit în zilele noastre… la final toţi aplaudau şi strigau din toate puterile…la fel de fericiţi ca la început s-au împrăştiat oamenii spre casele lor… o mulţime de oameni, toţi atingându-şi scopul propus… linişte, pace, bună-vointă, libertate şi mândrie că sunt români!”Şi, în sfârşit, la Arad, ca şi la Bucureşti, ultimul moment al acestei zile a fost concertul din faţa Primăriei. Deşi nu am ajuns de la început, ştiu că pe scenă au urcat mai multe trupe, printre care şi trupa Iris, o trupă ROMÂNEASCĂ cu o vechime de 30 de ani. Este incredibil cum poate reacţiona publicul actual la nişte piese care pot spune că au devenit nemuritoare, din moment ce încă băieţii le cântă de când s-au lansat, şi oamenii, indiferent de vârstă nu pot să nu reacţioneze la ele. Cine spune că nu ştie nici măcar o piesă din repertoriul formaţiei Iris, părerea mea este că minte. Publicul din faţa Primăriei a fost extrem de numeros, ceea ce dovedeşte că oamenii sunt mai mult preocupaţi de prezent şi viitor, şi nu apreciază deloc trecutul. Dimineaţă de ce n-au fost aşa de mulţi în spatele Primăriei, la monumentul Crucea Martirilor? Probabil sunt nişte întrebări fără răspuns acestea... Oricum, un lucru mi-a bucurat ochii, în timpul recitalului formaţiei Iris: din faţa scenei, dar mai ales de pe scenă, priveliştea era fantastică. Prin mulţimile de voci care cântau şi de braţe ridicate care aplaudau, se vedeau chiar două steaguri pe care le fluturau nişte tineri. Se pare că ştim să fim şi români... Dar de puţin ori o arătăm! Chiar dacă e vorba despre Arad, Bucureşti sau orice alt oraş, toţi suntem români şi ar trebui să ne mândrim cu asta, pentru că nimeni şi nimic nu poate schimba acest lucru, deoarece naţionalitatea este un lucru puternic impregnat într-o persoană, care nu poate fi schimbat. E adevărat că în acte se poate, şi mulţi români pleacă peste hotare, însă într-un mic colţişor al inimii lor, ei păstrează şi România, această ţară doar a noastră, singura despre care românii pot spune: acasă!